cam asa incepe povestea...

prietene si prieteni: va rog sa fiti tolerant in ceea ce priveste exprimarea si scrisul in general... incerc sa fiu cat mai direct si sincer in acelasi timp, fara a fi foarte simplist si plictisitor... de aceea fiti ingaduitori, ceea ce nu inseamna ca nu pot fi aspru dar constructiv criticat.. vam pupat.. aveti aici inceputul inceputurilor atelerului atelierurilor :)

A fost odata… pe strada Pestalozzi

Nu era deloc o zi care sa para a fi deosebita de celelalte pe care le petreceam (si cuvantul poate fi inteles ad literam) in cladirea Liceului de Arte Plastice, o cladire cu intens iz de spital sau ceva gen – dispensar municipal pe dinafara si atmosfera de tabara pe dinauntru.

As vrea sa pot sa nu exagerez prea mult si sa pot descrie atmosfera anilor de liceu si facultate, asa cum au fost si cum au trecut, mai incet mai repede, haotici si pasionali, in depresii adolescentine si betii halucinante, nopti nedormite in fum de tigara si dormite pe cine stie ce banca prin parc sau conducta de gaz, abur de terebentina si miros de culori de ulei amestecat cu mancare stricata si igrasie.

Asadar era o zi ca oricare alta, in care toata dimineata ma rugam vreunui zeu al timpului sa faca sa treaca cat mai rapid orele teoretice, ca sa putem si noi sa mergem linistiti la o bere pe undeva prin centru si sa ne vedem de lucru dupaia sus in atelier, in cazul in care nu se lungea treaba la terasa.

Eforturile de acum, de a-mi aminti ce se intampla la acele ore teoretice, credeti-ma, sunt direct proportionale cu eforturile de atunci pe care le faceam ca sa-mi dau seama macar cat de cat, despre ce naiba vorbea cutare profesoara sau profesor, tot felu de lucruri si treburi care deveneau din ce in ce mai de neinteles cu cat disciplina era “exacta”. Bineinteles capatul era matematica. Daca ar fi fost sa vorbesc despre comportamentul vrabiei din nucul din curte pe care l-au taiat cam pe cand am terminat noi liceul, as fi stiut infinit mai multe despre limbajul ei decat despre limbajul pe care cu nemiloasa atitudine, profesoara (care ne era si diriginta) ni-l asternea de fiecare data pe table. O inlantuire ce cifre linii si semne pe care, cei drept… o mica parte din mine o privea fascinat.

Vreau sa spun ceva de cand am inceput si tot nu reusesc, dar uite, deci in acea zi normala de scoala, il vad la un moment dat pe tata (professor de arta la acelasi liceu) pe hol, care cu un semn din cap m-a chemat la el, nu mai stiu daca Claudiu, fratele meu era sau nu deja acolo dar a venit parca si el. Tata era angajat intr-o discutie cu cineva care imi era aproape strain, il mai vazusem cred odata in viata mea, un barbat de statura medie, bine cladit, cu un zambet nevrotic si cu ochii mereu in miscare, parca era mereu in alerta, urmarit de o prezenta misterioasa… imi aduc aminte de el pe cand coboram scarile. In doi timpi si trei miscari tata mi la prezentat, de fapt mai mult el, care asa cum privea asa si vorbea…si mi-a spus ca are un spatiu, o camera, intr-o casa, undeva in parcul altui liceu, unde nustiu ce forum, ceva cu Revolutia, al carui director e el, ne poate pune la dispozitie, mie si fratelui meu…o camera ca atelier… oaaa. O bucurie imensa venea de undeva dinauntru meu ca un tsunami, intrerupt totusi de niste goluri in procesarea informatiei, datorate ori ritmului alert al emitatorului, ori indiferentei matinale ale receptorului. Oricum, tata avea o privire foarte densa si o degaja cu o anume tensiune, ceea ce ma facea sa-I acord credit acelui domn precipitat, care dupa ce a terminat ce a avut de spus, ne-a salutat cordial si a iesit pe poarta mare si albastra a liceului. Am ramas uluit, un amestec de neincredere cu entuziasm. Tata a zambit si dupa cateva vorbe am stabilit ca ne va spune mai tarziu mai multe si ne-a sugerat sa nu intarziem in clase, unde si asa aveam atatea probleme. :)